Ce schimbă Codul urbanismului pentru firme și reclame, și ce doar pare că schimbă

Schimbările reale sunt mai puține decât pare. Una dintre ele are însă un termen de douăsprezece luni.

Pe 25 august 2026 intră în vigoare Legea nr. 169/2026, Codul amenajării teritoriului, urbanismului și construcțiilor, publicată în Monitorul Oficial nr. 661 din 10 august 2026. Prin art. 576 alin. (3) se abrogă integral Legea 50/1991, actul pe care s-a construit fiecare dosar de autorizare a unei firme luminoase din ultimii treizeci și cinci de ani.

O lege nouă de 584 de articole poate crea ușor impresia că întreaga procedură se schimbă. Am pus textele unul lângă altul. Cea mai mare parte a mecanismelor prezentate drept noutăți exista deja. Câteva schimbări sunt însă importante pentru cine autorizează și montează semnalistică, iar una dintre ele are deja ceasul pornit.

Întâi, ce nu s-a schimbat

Merită spus înainte de orice, pentru că altfel nu aveți cum să judecați restul.

Termenul de emitere a autorizației rămâne 30 de zile calendaristice de la depunerea documentației complete, art. 273 alin. (1) din Cod, ca și art. 7 alin. (1) din legea veche. Regimul de urgență de 7 zile lucrătoare nu e o noutate: exista din 2 noiembrie 2019, la art. 7 alin. (1^6), introdus prin Legea 193/2019. Aprobarea tacită a avizelor, inclusiv regula că un aviz emis după invocarea ei nu produce efecte juridice, vine din OUG 31/2025 și e preluată cuvânt cu cuvânt. Comisia de acord unic era și înainte o alegere a solicitantului, nu o rută obligatorie, art. 45 alin. (1^3). Iar propoziția „nu se emit autorizații provizorii" e mutată din art. 7 alin. (11) în art. 246 alin. (6), neschimbată.

Ca regulă, firmele rămân lucrări care se autorizează. Legea veche le enumera nominal la art. 3 alin. (1) lit. h), printre lucrările de construcții cu caracter provizoriu. Codul nu le mai enumeră într-un articol de autorizare, ci în Anexa nr. 1, la definiția construcțiilor temporare, unde apar „corpuri și panouri de afișaj, firme și reclame". Drumul e mai lung, destinația e aceeași, iar verificarea negativă o confirmă: firmele nu figurează nici printre lucrările executabile prin notificare (art. 294), nici printre cele fără nicio formalitate (art. 299 alin. 2), nici printre cele pe simplu aviz de amplasare (art. 300), listă care conține în schimb rastele de biciclete și tonete de presă.

Rămâne aplicabilă excepția din Legea 185/2013, art. 19 alin. (2) și (3): firmele inscripționate pe vitrine și pe ușile de acces nu necesită autorizație de construire, ci se amplasează în baza unui aviz emis de autoritatea administrației publice locale. Deci, autocolantele.

Legea 185/2013 privind amplasarea și autorizarea mijloacelor de publicitate nu apare în lista abrogărilor exprese de la art. 576 alin. (3) și continuă să se aplice în măsura în care dispozițiile ei nu contravin Codului. Regulamentul local de publicitate rămâne, la rândul lui, esențial pentru a stabili ce poate fi amplasat concret într-o anumită localitate. Trimiterea Legii 185/2013 către Legea 50/1991 se citește de acum la Cod, conform art. 583 alin. (3).

Prima schimbare: intrarea în legalitate primește un termen-limită

Sub Legea 50/1991 exista o cale de ieșire pentru lucrările făcute fără acte. Art. 28 alin. (2) prevedea că decizia menținerii sau a desființării construcțiilor realizate fără autorizație se ia de autoritatea administrației publice competente, pe baza planurilor urbanistice și a regulamentelor aferente. Nu era un drept la autorizare retroactivă, ci o decizie a autorității. Dacă lucrarea putea fi menținută potrivit reglementărilor urbanistice, legea permitea parcurgerea procedurii de intrare în legalitate, fără a o limita la anumite categorii de construcții și fără cost majorat. Înalta Curte a stabilit prin decizia RIL nr. 10/2021 că termenul acordat prin procesul-verbal pentru intrarea în legalitate este un termen de recomandare.

Codul înlocuiește mecanismul cu autorizația de regularizare și îl restrânge la o listă închisă. Art. 301 alin. (2): regularizarea se poate emite doar pentru locuințe unifamiliale parter sau parter și etaj de maximum 150 mp, pentru anexe de maximum 150 mp și pentru închideri de balcoane. O casetă luminoasă nu intră în nicio categorie.

Ce urmează după acest an, la alin. (12) și următoarele: autoritatea locală poate desființa lucrările cu recuperarea cheltuielilor sau are obligația să sesizeze instanța. Primarul formulează cererea în 30 de zile de la expirarea termenului. Hotărârea de desființare e titlu executoriu și se duce la îndeplinire pe cheltuiala contravenientului, prin procedură simplificată.

Pentru o firmă pentru care autorizația era necesară și care a fost montată fără ea, fereastra de un an este perioada în care mai poate fi cerută regularizarea, dacă sunt îndeplinite condițiile legale. După expirarea ei, Codul nu mai oferă semnalisticii această cale de intrare în legalitate.

A doua schimbare: Codul ridică drastic sancțiunea generală pentru lucrările fără autorizație

Legea 50/1991, art. 26 alin. (2), prevedea pentru executarea fără autorizație o amendă de la 1.000 la 100.000 lei. Codul schimbă radical intervalul: art. 357 alin. (4) lit. b) sancționează executarea fără autorizație de construire, de desființare, de regularizare sau de modificare ori cu nerespectarea acesteia cu amendă de la 50.000 la 1.000.000 lei, în raport cu gravitatea faptei și cu impactul asupra vecinătăților. Comparate strict aceste două regimuri generale, maximul crește de zece ori, iar minimul de cincizeci de ori.

Pentru semnalistică apare însă o particularitate importantă. Legea 185/2013 rămâne în discuție ca lege specială și are propriul regim sancționator. Art. 49 alin. (1) lit. a) sancționează, printre altele, montarea fără autorizație de construire a panourilor publicitare cu structură proprie și elemente de susținere care necesită fundație, iar alin. (2) stabilește pentru această faptă o amendă de la 1.000 la 10.000 lei.

Cele două texte nu au același domeniu. Codul sancționează general executarea lucrărilor fără autorizație; Legea 185/2013 reglementează punctual anumite fapte din domeniul publicității. De aceea nu este corect să spunem că, după 25 august 2026, orice firmă sau mijloc publicitar montat fără autorizație atrage automat o amendă de minimum 50.000 lei. Încadrarea depinde de tipul elementului, de lucrarea executată și de norma sancționatorie aplicabilă. Raportul dintre cele două regimuri va trebui urmărit și în practica administrativă de după intrarea Codului în vigoare.

Diferența rămâne însă relevantă pentru lucrările care intră sub art. 357 din Cod. Luați o firmă luminoasă de complexitate medie, cu o valoare a lucrărilor de 25.000 lei fără TVA. Cota către Inspectoratul de Stat în Construcții este 0,5% din valoare, adică 125 lei. Cota pentru controlul statului în amenajarea teritoriului și urbanism este 0,1%, adică 25 lei. La o taxă de autorizare de 1% din valoarea lucrărilor, aceasta ar însemna încă 250 lei. Procentul trebuie verificat la momentul autorizării, deoarece Codul prevede modificarea corespunzătoare a legislației fiscale.

Pentru o lucrare încadrată la art. 357 alin. (1) lit. b), comparația este între costuri legale de ordinul sutelor de lei și o amendă care începe de la 50.000 lei.

Iar în anumite amplasamente discuția nu mai este despre cuantumul contravenției. Art. 356 alin. (1) lit. a) încadrează ca infracțiune executarea fără autorizație a lucrărilor la monumente istorice, în zona lor de protecție și în zonele construite protejate, cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la un an sau amendă penală. Aceeași încadrare exista și în legea veche, deci aici regimul de fond nu este o noutate.

Aici miza a fost și rămâne diferită. Statutul juridic al imobilului și al zonei trebuie verificat înainte de montaj: clădire monument, zonă de protecție a unui monument și zonă construită protejată sunt situații juridice distincte, stabilite prin acte și documentații de urbanism aprobate.

A treia schimbare: dispare termenul expres de trei ani

Legea 50/1991 spunea explicit, la art. 31, că dreptul de a constata contravențiile și de a aplica amenzile prevăzute la art. 26 se prescrie în termen de 3 ani de la data săvârșirii faptei. Termenul privea constatarea și amenda, nu transforma lucrarea neautorizată într-una legală: măsurile de încadrare sau desființare de la art. 28 și art. 32 erau un mecanism separat.

Codul nu preia această regulă pentru contravențiile de autorizare de la art. 357. Am căutat un echivalent. Există un termen de cinci ani la art. 571 alin. (2), dar pentru contravențiile de la art. 570, care privesc calitatea în construcții, și un termen de zece ani la art. 358 alin. (11), pentru dreptul de a formula acțiunea de demolare sau regularizare într-o situație anume. Niciunul nu acoperă art. 357. În plus, art. 581 alin. (3) prevede expres că dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor nu sunt incidente în aplicarea Codului, ceea ce înlătură și regula generală.

Nu rezultă de aici, fără echivoc, că aceste contravenții au devenit imprescriptibile. Rezultă însă ceva suficient de important pentru moment: vechiul termen expres de trei ani nu mai poate fi invocat direct. Până la clarificarea practicii, orice concluzie mai categorică ar fi prematură.

Merită observat contrastul cu legea specială. Legea 185/2013 a mers exact în sens invers: prin Legea nr. 152/2026, publicată în Monitorul Oficial nr. 596 din 21 iulie 2026 și în vigoare din 24 iulie, art. 50 a fost completat cu un alineat care prevede expres că dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 2/2001 se aplică contravențiilor de la art. 49. Pentru contravențiile din legea publicității regimul general rămâne aplicabil. Pentru cele de autorizare din Cod, nu.

Ce se schimbă la totemuri, în trei sensuri

Codul înlocuiește categoriile de importanță cu clasele de consecințe, iar art. 370 alin. (1) o spune expres. Anexa nr. 6, la care trimite art. 370 alin. (16), încadrează „Totemuri, alte construcții cu caracter publicitar" în CC1, clasa cea mai joasă. Încadrarea se face conform acestei anexe până la intrarea în vigoare a unei metodologii dedicate, care încă nu există.

Din CC1 rezultă o simplificare reală. Art. 440 alin. (3): verificarea tehnică a proiectelor încadrate în CC1 nu este necesară, răspunderea revenind exclusiv arhitecților și inginerilor care au elaborat proiectul. Art. 441 alin. (2) numește regimul și îl confirmă: verificarea de nivel 1 se caracterizează prin asumarea răspunderii de către proiectanți, fără obligația verificării de către verificatori de proiecte atestați.

În sens invers, dispare o facilitate procedurală. Legea 50/1991 prevedea la art. 3 alin. (2) că, pentru construcțiile provizorii de la lit. h), adică inclusiv firme și reclame, autorizația se emite în baza unei documentații tehnice cu conținut simplificat față de conținutul-cadru din anexă. În Cod, sintagma „conținut simplificat" apare doar la procedura notificării. Nu am găsit un echivalent pentru firme.

Al treilea sens vine din afara Codului și e cel mai important practic. Legea 185/2013 nu a fost abrogată expres și continuă să prevadă, la art. 23 alin. (4), că amplasarea panourilor publicitare, a ecranelor și a publicității luminoase pe clădiri se autorizează numai în baza unei expertize tehnice întocmite de experți atestați și a unei documentații verificate de verificatori de proiecte atestați pentru trei cerințe: rezistență mecanică și stabilitate, siguranță în exploatare, securitate la incendiu. Alin. (5) impune reexpertizarea la fiecare 10 ani de la emiterea autorizației. Până la clarificarea raportului dintre această normă specială și noul regim CC1 din Cod, tratăm expertiza și verificarea ca fiind necesare.

Incertitudinea nu e teoretică. Art. 583 alin. (5) din Cod prevede că orice alte dispoziții contrare Codului se abrogă, fără a le numi. O clauză de acest tip poate atinge dispoziții din legile speciale care nu apar în lista de abrogări exprese, iar cine va spune dacă art. 23 alin. (4) e sau nu contrar regimului CC1 va fi practica administrativă, în lunile următoare.

Se adaugă o a doua nesiguranță, de definiție: art. 3 lit. f) și lit. p) din Legea 185/2013 definesc separat firma și publicitatea luminoasă, iar art. 20 alin. (2) le tratează distinct. Unde se oprește o firmă luminoasă și unde începe publicitatea luminoasă nu e o graniță pe care legea o trasează fără ambiguitate.

Concluzia utilă, până la clarificări: simplificarea din Cod se aplică cel mai curat totemurilor montate pe sol. Pentru orice element luminos montat pe o clădire, tratăm expertiza și verificarea ca fiind necesare. Costă mai puțin decât o respingere de dosar.

Un aviz în minus, și el chiar e nou

Art. 269 alin. (2) lit. d) din Cod: emiterea avizului serviciilor deconcentrate privind protecția sănătății populației nu este necesară pentru amplasarea de mijloace publicitare.

Am verificat lista corespondentă din legea veche, art. 5 alin. (2^1). Exceptate erau doar locuințele unifamiliale, anexele gospodărești și împrejmuirile. Mijloacele publicitare nu figurau. Este singurul loc din corpul reglementării unde apare cuvântul „publicitare", și e o simplificare care ne privește direct.

Cine răspunde, acum

Legea 50/1991 spunea explicit, la art. 26 alin. (1) lit. a), că executarea fără autorizație constituie contravenție „de către investitor și executant". Codul nu preia sintagma. Art. 357 alin. (3) spune doar că amenda se poate aplica atât persoanelor fizice, cât și celor juridice, iar cine răspunde efectiv, în fiecare situație, se stabilește prin aplicarea textului, nu prin deducție dintr-o formulare generală.

Obligația executantului rămâne însă expresă, doar că își schimbă locul. Art. 452 alin. (3) lit. c) enumeră printre obligațiile principale ale antreprenorului general „începerea execuției lucrărilor numai la construcții autorizate în condițiile legii". Legea 185/2013 adaugă, la art. 4 alin. (4), o obligație în oglindă pentru cealaltă parte: proprietarii imobilelor care și-au dat acordul pentru amplasarea unui mijloc de publicitate sunt obligați să solicite executantului autorizația de construire.

Când un furnizor acceptă senin să monteze fără acte, nu e vorba de flexibilitate comercială. E vorba de o obligație legală pe care alege să o ignore, iar dacă o ignoră acolo, aflați ceva despre cum tratează și restul lucrării.

Două obligații din Legea 185/2013 ușor de trecut cu vederea

Prima privește expirarea. Codul sancționează, la art. 357 alin. (1) lit. e), menținerea construcțiilor cu caracter provizoriu după expirarea termenului pentru care au fost autorizate, dar numai în situația în care afectează domeniul public, cu amendă de la 1.000 la 100.000 lei. Legea 185/2013 e mult mai directă și nu condiționează nimic de domeniul public. Art. 5 alin. (1): la expirarea termenului de autorizare, dacă nu a fost prelungit, proprietarul suportului publicitar și cel al imobilului sunt obligați să desființeze construcția-suport și să aducă imobilul la starea inițială, pe cheltuială proprie. Alin. (2): dacă nu o fac, primarul dispune desființarea pe cale administrativă în cel mult 30 de zile, fără emiterea unei autorizații de desființare și fără sesizarea instanței. Alin. (3): cheltuielile se recuperează de la proprietar.

A doua e cea despre care am auzit o singură dată un beneficiar vorbind. Legea 185/2013, art. 5 alin. (4): sistemele de ancoraj ale mijloacelor de publicitate amplasate pe construcții existente sunt supuse inspecțiilor obligatorii privind urmărirea comportării în timp, iar periodic, dar nu mai puțin de o dată la 2 ani, un expert tehnic atestat pentru cerința rezistență mecanică și stabilitate întocmește un raport tehnic de inspecție. Raportul se comunică, prin grija proprietarului, inspectoratului județean în construcții. Din el trebuie să rezulte că menținerea în utilizare nu prezintă pericol public.

Textul face trimitere expresă la consecințele grave, pierderi de vieți omenești, vătămare gravă, distrugeri, care potrivit legislației privind calitatea în construcții pot constitui infracțiuni. Nu e o formalitate. Rolul ei este tocmai să reducă riscul ca o problemă de ancoraj să fie descoperită abia după producerea unui accident.

O rezervă pe care preferăm să o spunem noi, înainte să o descopere altcineva: art. 5 alin. (4) se referă la mijloacele de publicitate, iar definiția de la art. 3 lit. j) enumeră suporturi publicitare, mesh-uri și ecrane publicitare, fără să menționeze firma, definită separat la lit. f). Argumentele că firmele intră totuși sub obligație sunt solide, pentru că art. 19 alin. (1) trimite autorizarea firmelor la art. 4, care e articolul despre mijloacele de publicitate, dar formularea nu e lipsită de ambiguitate.

Practic, asta nu schimbă recomandarea. Ambiguitatea definiției nu schimbă problema tehnică: un element greu montat la înălțime trebuie urmărit în timp. Și încă ceva: obligația privește sistemele de ancoraj, nu numărul de locații. O locație cu o casetă pe fațadă, litere pe atic și o cruce în consolă poate avea mai multe sisteme care trebuie verificate.

Ce facem practic, în lunile care vin

Pentru deschiderile din toamnă nu e nicio panică. Art. 582 alin. (4) prevede că certificatele de urbanism emise anterior intrării în vigoare își păstrează valabilitatea, iar autorizațiile se emit în baza avizelor cerute prin acele certificate. Nimeni nu rămâne blocat pe 25 august.

Pentru ce e deja montat, situația e alta. Pentru o rețea construită în ani, cu furnizori diferiți și cu spații preluate de la chiriași anteriori, merită verificat locație cu locație dacă firmele au autorizație, când expiră aceasta și dacă sistemele de ancoraj au fost inspectate. Până acum nu exista pentru aceste situații termenul tranzitoriu pe care îl introduce Codul. De la 25 august 2026, regularizarea are o fereastră limitată.